MANUIL GOZSDU
1802—1870
ORIGINEA SI OPERA SA
DE I. LUPAS
MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE
Comunicare facuta in sedinta de la 23 Mai 1940Cu toate ca programa de lucru a sesiunii generale se intampla sa fie, si de asta data, supraincarcata cu probleme de ordin administrativ, m-am simtit totusi obligat a va cere, Domnilor Colegi, binevoitoarea ingaduinta pentru aceasta comunicare. Ca sa nu rapesc insa prea mult din timpul destinat desbaterilor administrative, am omis din cuprinsul ei datele de ordin pur biografic si cronologic, staruind numai asupra informatiilor esentiale, menite sa lamureasca de o parte imprejurarile vremii, in care a trait Emanuil Gozsdu, de alta parte notele fundam6ntale ale personalitatii lui, note pe cari materialul documentar al Anexelor va contribui sa le scoata si mai mult la iveala.

Prin exceptionala sa darnicie a izbutit Emanuil Gozsdu sa-si asigure un loc de frunte in pomelnicul neuitatilor ctitori si binefacatori ai neamului romanesc. Daca in ultima jumatate de veac numarul intelectualilor romani cu studii universitare, terminate in conditiuni multumitoare si cu diplome de doctori, obtinute dela diferite facultati ale universitatilor europene, a sporit in chip asa de imbucurator in vieata publica a Transilvaniei si a Banatului, fenomenul acesta se explica, in buna parte, prin dispozitiunile testamentare ale lui Emanuil Gozsdu. Incredintandu-si intreaga agonisita vietii in grija unei Reprezentante, alcatuite din membrii episcopatului ortodox roman din Transilvania si din doua ori atatia fruntasi mireni, Emanuil Gozsdu a inteles sa dea astfel de indrumari amanuntite pentru buna chivernisire a Fundatiunii sale, incat din veniturile ei sa se poata impartasi din an in an tot mai multi studenti romani doritori de progres cultural-stiintific si capabili sa contribue la infaptuirea lui.

II

Se admite in deobste ca Emanuil GozsduEmanuil Gozsdu era de origine macedoromana. Totusi un bun prieten al lui, raposatul Partenie Cosma, publicand in “Enciclopedia Romana” din Sibiu (Vol. III, pp. 558-590) o schita biografica a lui Gozsdu, insira cateva argumente din cari se crede in drept a «deduce cu positivitate» ca el nu era macedoroman de origine, ci «roman ungurean» din judetul Bihor». Iata aceste argumente:

1. Fostul advocat Ioan Popovici din Arad, fiul unui comerciant din Beius,-descendent acesta al unui preot Popovici din comuna Didiseni (jud. Bihor)-afirma ca este inrudit cu Gozsdu, care-l cerceta de cateori mergea la Arad si ii zicea «nepoate»;

2. Comerciantii macedoromani erau toti bogati, iar tatal lui Gozsdu a fost negutator sarac, dela care n’a ramas nicio avere;

3. Macedoromanii se casatoreau numai cu fete de origine macedoromana sau greceasca, iar mama lui Gozsdu a fost din familia bihoreana a Poinarestilor, si «isi calificau baietii numai pentru comerciu, cata vreme acela dela care deriva numele de familie Popovici, de sigur a fost preot; iar Manuil, fiul lui Atanasie Popovici sau Gozsdu, era student in drept cand a murit tatal sau».

Argumentele acestea nu au insa suficienta putere de dovedire, ca sa inlature cu desavarsire parerea in deobste admisa despre originea lui macedoromana. Mai intai, raportul de inrudire dintre Gozsdu si advocatul aradan Popovici ar trebui dovedit cu acte. Singur faptul ca lui Gozsdu ii placea sa-l cerceteze si sa-i zica «nepoate», nu e o dovada. Apoi tatal lui Gozsdu, negutatorul Atanasie Popovici, nu era tocmai asa de sarac, incat la moartea lui sa nu fi lasat nicio avere. Dimpotriva testamentul lui (din 25 iulie 1821), pastrat in arhiva primariei din Oradea, ni-l infatiseaza ca pe un om cu rosturi materiale multumitoare, avand putinta sa lase urmasilor sai o mostenire considerabila. El primise inca din tinereta oarecare avere dela unchiul sau dupa mama Emanuil Popovici, care prin testamentul sau scris in limba neogreceasca la 1 iulie 1789, testament pastrat de asemenea in arhiva Orazii, lasa 500 florini nepotului sau dupa sora, Tanase (Tanase Nasta Gojdu) pe care-1 «avea in pravalia sa». In timp de 32 de ani acest nepot a chivernisit bine mostenirea, sporind-o ca sluga credincioasa, care n’a ingropat talantii.

In sfarsit, faptul ca dela un inaintas al lui Gozsdu s’a pastrat pana in zilele noastre mentionatul testament, scris in limba neogreceasca, are mai multa gneutate si putere de dovedire pentru originea macedoromana decat argumentele aratate mai sus.

Fara a mai starui asupra chestiunii, daca obiceiul Macedoromanilor de a se insura numai cu femei de aceeasi origine si de a-si pregati toti baietii numai pentru cariere comerciale, nu admitea si numeroase exceptiuni, – ne vom multumi a sublinia ravna advocatului Partenie Cosma, care sub indemnul unui explicabil patriotism local tinea sa revendice pentru provincia sa natala – Bihorul lui Menumorut – gloria de a fi dat neamului romanesc pe unul dintre cei mai intelepti binefacatori.

Descedenta lui din tata si bunic macedoroman apare destul de clar din dovezile istorice, pastrate pana in zilele noastre, infatisandu-l ca pe un vlastar viguros, rasarit din binecuvantata radacina care a odraslit si rodul vietii eroice a nemuritorului Mitropolit Andrei Saguna. Respectul adevarului ne indeamna sa recunoastem insa ca, desi argumentele invocate din partea lui Cosma nu au putere de resistenta in fata criticii istorice, tendinta lui de a-l revendica pentru tara Crisurilor nu era lipsita de temeiu, intrucat mama lui Gozsdu, Ana, fiica taranului instarit Dimitrie Poinar, isi tragea obarsia din regiunea aceasta.

Structura sufleteasca si intreaga personalitatea lui Emanuil Gozsdu se va infatisa astfel, in cursul vietii sale pamantene, ca una din cele mai izbutite sinteze a sangelui meridional din Moscopolea Macedoniei, inflacarat si expansiv, cu cel septentrional dela periferia cea mai amenintata a pamantului stramosesc, din locurile unde puterea de vieata a poporului roman, impiedecata de imprejurari a se afirma deplin prin firescul instinct de expansiune, s’a adancit cu atat mai mult in sine insasi, ca sa poata izbuti a se per-petua prin triumfatorul instinct de conservare.

III

Nu s’a pastrat niciun fel de insemnare, cu ajutorul careia sa putem incerca macar reconstituirea atmosferei de vieata intima familiara, in care isi va fi petrecut Emanuil Gozsdu anii copilariei. Dar e firesc sa admitem ca tatal sau Atanasie, absorbit de intreprinderile negutatoriei sale, nu era in stare sa dea problemei dificile a educatiei, copiilor sai (6 la numar) cuvenita atentiune). Grijile gospodariei si ale cresterii copiilor au ramas deci in sarcina sotiei sale Ana, careia dintre toti copiii Emanuil ii va fi pricinuit cele mai multe si mai senine bucurii nu numai prin firea sa vioaie si duioasa, ci si prin eminentele rezultate ale silintelor sale ia invatatura atat in cursul primar, pe care l-a urmat la scoala ortodoxa romana din Oradea, cat si in cel secundar, continuat cu aceleasi rezultate la liceul catolic al calugarilor premonstratensi, pentru ca dupa terminarea lor sa studieze dreptul la Academia din Oradea in anul scolar 1820-1821 iar in anul urmator (1821-1822) la cea din Bratislava (Pojon) unde a fost atras de faima apreciatului profesor Paul Slemenici si a reusit sa fie printre studentii eminenti ai facultatii de drept.

Dar maicii sale Ana nu i-a fost harazit norocul sa se mai poata bucura de rezultatele eminente ale talentatului sau fiu, nici cand termina cursul secundar, nici cand se intorcea dela Bratislava. Totusi buna ingrijire, ce a reusit ea sa dea fiului sau Emanuil, a lasat urme in carac-terul profund religios si in faptele de milostenie, savarsite de el in cursul vietii. Nici in anii de copilarie, nici in cei de studiu Emanuil Gozsdu nu pare sa fi fost legat sufleteste atat de intim de tatal sau Atanasie, ca de maica-sa Ana, pe care o pierduse asa de timpuriu, cand abia implmise varsta de 14 ani. Aceasta constatare se intemeiaza pe imprejurarea, ca el a pastrat toata vieata cu sfintenie amintirea mamei sale, al carei nume il pomenea adeseori cu induiosare. Chiar si in cuprinsul frumosului sau testament se gandeste Emanuil Gozsdu nnmai la descendenti din familia mamei sale (Poinar) si nu face nicio amintire despre cei din familia tatalui sau (Popovici-Gozsdu).

De aci s’ar putea trage incheierea, ca la 4 Noemvrie 1869 cand si-a scris testamentul, niciunul dintre fratii lui nu mai era in’ vieata. Ei vor fi murit fara urmasi, caci altfel ar fi greu de admis, sa nu se fi revarsat din marea lui darnicie macar cateva picaturi si pentru cresterea nepotilor, ramasi dela vreunul dintre fratii sai. Punctul amintit din testament e de urmatorul cuprins: «La toate ajutorarile ce se dau din aceasta fundatiune, pe langa egala cualificatiune, sa aiba intaietate Poinarii din Bihor, cari se trag din neamul mosului meu dupa mama, Dimitrie Poinar, daca vor ramanea credinciosi religiunei rasaritene ortodoxe».

Evident deci, ca Emanuil Gozsdu a pastrat pana la sfarsitul vietii o amintire pioasa mamei sale, precum si familiei, a carei odrasla a fost mult sdruncinata si atat de timpuriu raposata Ana, fiica lui Dimitrie Poinar. Dovada ca pana la varsta de 14 ani aceasta mama l-a ocrotit cu toata dragostea ei, indrumandu-i cu intelepciune pasii pe cararile vietii. Daca el a devenit un suflet generos, un mare binefacator al bisericii si al natiunii sale, o parte insemnata din merit poate fi pusa si in socoteala ingrijitei educatiuni, ce a primit, in varsta copilariei, dela evlavioasa si vrednica sa mama.

IV

La 1824 obtinand diploma de advocat, a intrat ca stagiar in biroul sarbului Mihail Vitkovic din Budapesta facand aci practica ceruta timp de trei ani. Advocatul Vitkovic avea cate 5-6 stagiari (patvarista) in biroul sau; cel invrednicit de mai multa incredere dm partea sa era – cum arata loan Sinkay – tocmai Emanuil Gozsdu. Ajungand acest sarb maghiarizat in relatiuni de buna prietenie cu literatii din capitala Ungariei – era el insusi un apreciat scriitor in gen poporan, – avu tanarul Gozsdu prilej sa cunoasca in casa sefului sau pe fruntasii de atunci ai literaturii maghiare: Francisc Kazinczy, Benedict Virag, Daniil Berzsenyi, Andrei Fay, Carol Kisfaludy si sa primeasca dela acestia indemn pentru sfioase incercari de versificare in limba maghiara. Cateva dintre versurile unguresti, de putina importanta, scrise de Emanuil Gozsdu, au putut sa vada lumina tiparului la 1826 intr’o revista intitulata Szepliteraturai Ajandek a Tudomanyos Gyujtemenyhez (Dar de literatura frumoasa la Colectia stiintifica, 1826, pp. 31-32). Prin atitudinea si sarguinta sa exceptionala Gozsdu se ridicase repede in stima contemporanilor sai, dupa cum arata o foarte elogioasa apreciere din partea advocatului roman din Pesta Teodor Serb, care la 8 lanuarie 1825 scria lui Moise Nicoara ca se gaseau pe atunci in capitala Ungariei «in trebile noastre critice» putini oameni de incredere. «Unul totusi socot a-i putea da crezamant, adeca lui Emanuel Gozsdu advocat in der Kreutz-Gasse, im Legradischen Haus. Acesta-i Ruman dela Oradia Mare, barbat cu bune temeiuri si catra Rumani tare invapaiat. Neunit (ortodox) fiind, asupra unirei, sugrumatoarei Natiei noastre – foarte catranit. Atata durere e, ca n’are mai buna cunostinta a limbii noastre, de vreme ce-i mare poet si frumoase lucruri in limba ungureasca face. S’au trudit el si in limba noastra, dar dedat fiind cu mai avute limbi si nestiind a multora idei numele, nu poate sa se fericeasca».

Din acest fragment de scrisoare confidentiala trebue retinut amanuntul concludent ca Emanuil Gozsdu era chiar la varsta de 23 de ani framantat de dorinta de a scrie romaneste, dar intampina dificultati explicabile pentru cel ce urmase studiile secundare si universitare exclusiv in scoli straine.

De insemnatate hotaritoare pentru intreaga vieata lui par a fi devenit relatiunile prietenesti incheiate de tanarul advocat cu Atanasie Grabovschi, unchiul Anastasiei Saguna, si cu fiul acesteia, cu talentatul student Anastasiu, calugarul Andrei de mai tarziu, sortit sa devina restauratorul Mitropoliei ortodoxe romane din Transilvania si neintrecutul ei «datator de legi si datini».

Casa lui Atanasie Grabovschi era locul de intalnire a scriitorilor romani, cari incepusera a-si tipari cartile in Tipografia craestii Universitati din capitala Ungariei. El insusi intelegea sa sprijineasca, prin propriile sale mijloace banesti, cartea romaneasca. Preotul Ioan Teodorovici din Pesta, tiparind la 1824 Istoria Universala sau a toata lumea, tradusa in limba romana «dupa intocmirea D. Pavel Kengelat, Arhimandritul Manastirii Sf. Gheorghe din Banat», o dedica lui Atanasie Grabovschi spunand in prefata ca s’a simtit indemnat sa traduca aceasta carte, fiindca stia «cu cata sete asteapta Romanii sa poata ceti vreo istoriuta». Aceasta darnicie l-a indemnat si pe Teodor Aron la 1828, cand si-a tiparit cartea intitulata «Scurt apendice la istoria lui Petru Maior», sa o inchine «preacinstitului si de bun gen nascutului Domn Atanasie Grabovschi de Apadia… a stiintelor marelui mecens si partinitoriu».

Din contactul cu scriitorii romani, pe cari ii intalnea in casa lui Atanasie Grabovschi, a primit Emanuil Gozsdu indemnuri si mai putemice si mai pretioase decat cele inspirate de scriitorii fruntasi trecuti prin casa avocatului-poet sarbo-maghiar Mihail Vitkovic.

Numele lui apare curand printre colaboratorii celei dintai reviste literare romane, ce incepuse a tipari in capitala Ungariei brasoveanul Zaharia Carcalechi, cu titlul Biblioteca Romaneasca. In al treilea volum al acestei reviste s’a tiparit la sfarsitul anului 1829, (pp. 31-36) un calduros apel al advocatului Emanuil Gozsdu «catra stralucitii boieri ai Tarii Romanesti si ai Moldaviei», sa ajute scrierea si tiparirea cartilor «in limba patrioticeasca», sa le citeasca cu bucurie si sa le raspandeasca, iar – starue mai departe Gozsdu – «pre invatatii neamului sa-i patroniti si favorisindu-i sa-i scutiti, intinzandu-le mana de ajutor si dandu-le ocazie (prilej) ca placutele a sudorilor sale fructuri sa le dea spre folositoare gustare Neamului sau. Asa va inflori Natia noastra, asa isi va castiga loc intre celelalte neamuri infloritoare sau cultivate – scria Emanuil Gozsdu – deci nu treceti aceasta cu vederea, nu negrijireti acea buna ocasie, care spre binele de obste e cu totul indemanata, si ca umezitul cu sudorile Neamului pom mai curand sa infloreasca, pasiti mai nainte cu inima dreapta pe calea cea inceputa, si veti ajunge la… intreaga norocire.

«Aceasta e cea mai invapaiata a mea nationala dorire, aceasta cea mai inalta si mai apasatoare a vietii noastre simtire si a tuturor cugetare, si de voiu putea ajunge aceasta incat de mica parte sau… sa pot in unii patrioti, mai vartos in aceia, dela care nu putin atarna vieata si inflorirea limbei nationale, cat de mica imboldire si invapaiare atata si a le destepta inima spre pornirea catre fericirea de obste, norocos ma voiu tinea, iara mangaierea mea in lume pareche nu va avea. Pentru ca nu este mai mare mangaiere, mai adevarata indestulare decat simtirea fericirei si a marirei Neamului. A careia implinire puneti in fapta voi stralucitilor boieri, cari precum cu persoana, asa si cu puterea sufletului, a trupului si de dupa ocasie, mai mult decat mine puteti face spre castigarea ei si fiti cu totul incredintati, ca rasplatirea ostenelelor si maritelor voastre fapte va fi nemarginita a Neamului catre voi iubire, fiasca cinstire, reverinta, aplecaciune, pretuirea din afara de catre alte neamuri straine si dulcea indestulare a voastra cu voi insiva ».

Dar G o z s d u nu se multumea sa adreseze numai altora indemnuri spre darmcie. Cu toate ca, gasindu-se la inceputul carierei de advocat, va fi avut sa lupte si el, ca orice tanar, cu felurite greutati de ordin material, nu a intarziat a oferi sprijinul sau banesc si pentru revista aceasta ca si pentru Calendarul Romanesc pe care incepuse a-l tipari, in parte cu litere latine «Stefan P. Niagoe» invatatorul scoalei romanesti din Pesta.

In semn de recunostinta pentru ajutorul primit, Neagoe inchina micul volumas, de 138 pagini, al Calendarului sau pe anul dela Christos 1830 «spectabilului si de bun gen nascutului Domn Emanuil Gozsdu, juratului a Ungariei Advocat de Cr. Tabla ca unui prea zelos Patriot si Nationalist» aratand intr-o lunga dedicatie de 5 pagini motivele cari l-au indemnat sa-i faca aceasta «dedicatie», cu toate ca G o z s d u, cand i-a pus la dispozitie suma necesara pentru tipar, ii ceruse anume sa nu indrasneasca a-i face «niciun semn de dedicatie». Neagoe insa n-a putut lasa neamintit numele celui ce ii intinsese «dreapta in semn de amicitie nationala spre intreaga ajutorinta a tiparirii Calen-darului tocmai in clipa cand el se lupta «cu cele mai stramtorate cugetari». Se simtea deci indemnat «sa franga» cuvantul si sa exprime totusi multumiri recunoscatoare lui Emanuil Gozsdu «ca unui prea zelos patriot si nationalist» care «inca din bratele parintesti imparechiat a inceput a nutri in pieptul sau nationalitatea si patriotismul si carele toate pasurile cresterii si invataturilor sale, in invingere cu cei mai alesi fii ai patriei cu cea mai mare lauda le-au deplinit».

In Calendar publicase banateanul Damaschin Bojanca, o «scurta biografie a celui mai mare erou al Patriei noastre loan Corvinus de Huniad» socotind ca aceasta este insasi icoana virtutilor lui Emanuil Gozsdu care indemna pe toti Romanii sa i se inchine zicand: «Tot insul pentru sfanta religie, pentru dulcea Patrie si pentru marita nationalitate ca si Corvinus de Huniad sa fie gata a muri».

Invatatorul Neagoe a reusit sa impodobeasca acest Calendar si cu chipul eroului loan Huniade, iar in anii urmatori a reprodus si chipul fiilor sai Ladislau si Matia Corvinul. Faptul acesta 1-a indemnat pe Emanuil Gozsdu sa-i adreseze la 1832 o scrisoare cerandu-i cliseele – «aramurile pe care se afla scobite fetele numitilor eroi» – ca sa le poata tipari pe cheltuiala sa in forma unor icoane istorice, despre cari a observat ca «la ginta noastra foarte iubite sant». Vrea deci sa le multiplice, fiind convins ca multi «nationalisti… cu mare bucurie vor primi a le cumpara, sa orneze si casele sale cu icoanele celor mai vestiti Romani», iar din banii ce vor rezulta din vanzare sa se creeze o « fundatie pentru vecinica tiparire a Calendarului».

Aceasta scrisoare cu toate ca, la intaia privire, ar parea de putina importanta are totusi darul sa ne infatiseze vieata sufleteasca a tanarului advocat Emanuil Gozsdu in lumina simpatica: desi aruncat de soarta in valmaseala unei capitale straine si prins in mreaja preocuparilor impuse de profesiunea sa, el nu a dat uitarii trebuintele de ordin cultural si educativ aie neamului romanesc,din sinul caruia se ridicase. La o varsta cand nu implinise inca treizeci de ani, era gata sa faca sacrificii banesti pentru progresul poporului sau ca si pentru crearea unor mijloace potrivite a contribui la o buna educatie «nationalista» prin trezirea simtului de mandrie si demnitate in sufletul acestui popor. Nu trebue scapat din vedere nici amanuntul ca dela 1832, deci cu 37 de ani inainte de a-si fi semnat pilduitorul testament, – s’a ivit printre framantarile creerului sau proiectul de a infiinta o «fundatie».

V

Cu astfel de porniri altruiste a reusit Emanuil Gozsdu sa-si creeze o atmosfera prielnica in capitala Ungariei, unde societatea miaghiara si cea romana il distingeau deopotriva socotindu-l vrednic de toata increderea si simpatia. Dupa ce in cariera sa de advocat a obtinut, mai ales in procese penale, cateva succese rasunatoare, i se deschideau perspective spre o rapida ascensiune pe scarile ierarhiei sociale-politice. Spirit practic, inzestrat cu virtuti de bun gospodar, a inteles repede necesitatea sa-si asigure o bunastare materiala impunatoare. La 12 lulie 1832 a cumparat cu suma de 30.000 florini, valuta vieneza (Wiener Wahrung) casa lui Wilhelm Sebastian din Pesta, casa care era situata in Strada Regala, numita pe atunci Konigsgasse, iar mai tarziu botezata cu ungurescul Kiralyiutcza. Casa era chiar intr’un colt de strada si purta numele nemtesc destul de hazliu – Zum blauen Hase (la iepurele albastru)… Curand dupa isprava aceasta, atat de insemnata sub raport material, platind o taxa de 50 florini si prestand juramantul obisnuit, fu admis in randul cetatenilor din capitala Ungariei (pesti polgarok). Prin buna chiverniseala sporea averea lui Gozsdu din an in an. Dela 13 Noemvre 1848 s’a pastrat in arhiva capitalei ungare o adresa prin care advocatul Emanuil Gozsdu cerea dela oficiul cartii funduare o dovada despre intinderea (de 36.015 st. patrati) a unor livezi cumparate cu suma de 2910 florini din averea baronului Ludovic Podmaniczky, numita Rakosi tanya (mosia dela Rakos). Iar cu 6 ani mai tarziu, la 5 lulie 1854, obtinea permisiunea sa-si parceleze locul de casa (nr. 1421) din Konigsgasse.

Firea lui deschisa si impaciutoare il ajuta nu numai sa poata atrage spre biroul sau de advocat o clientela tot mai numeroasa, ci chiar sa se ridice printre cetatenii cu buna faima din capitala Ungariei si, indeosebi, sa fie considerat ca unul dintre conducatorii cu rol si cuvant hotaritor in toate chestiunile vietii publice romanesti. De aceea nu este de mirare ca, dupa izbucnirea revolutiei in primavara anului 1848, increderea Romanilor din comitatele ungurene s’a indreptat spre Emanuil Gozsdu, care semneaza ca pre-sedinte programul politic fixat in adunarea tinuta la Pesta de reprezentantii romani ai acestor comitate in ziua de 21 Mai, program a carui nota principala este moderatiunea, cerand numai «ocarmuire bisericeasca cu totul neatarnata de ierarhia sarbeasca», iar in chestiunile politice admitand limba maghiara ca «limba diplomatica» cu conditia insa ca limba romana sa fie intrebuintata fara nicio piedeca in biserici, in scoli si «in toate trebile natiei noastre cele dinauntru». La ministerul de culte sa se infiinteze o «sectie deosebita, care sa ocarmuiasca trebile Romanilor, cele bisericesti si scolastice si in care sa se aseze numai Romani adevarati de legea Rasaritului»; sa fie numiti in functiuni fiii natiei romanesti, atata timp «trecuti cu vederea, de asemenea la regimente «sa se aseze ofiteri de Romani».

La framantarile sangeroasei revolutiuni nu a participat Emanuil Gozsdu, caruia la sfarsitul anului 1849 i s’a oferit din partea regimului absolutist postul de comisar imparatesc in Crisana, post pe care prudentul Bihorean a evitat insa a-l primi. Cand s’a ivit in deceniul absolutismului trebuinta sa produca o dovada oficiala, despre atitudinea sa in cursul miscarilor revolutionare din 1848 – 49, primaria capitalei ungare nu a stat la indoiala sa confirme, la 18 Septemvrie 1852, ca Emanuil Gozsdu ca cetatean pasnic nu a incetat, nici in imprejurarile tulburi ale rasmeritei, a da «eminente dovezi» de tact si devotament distins.

VI

La inceputul erei constitutionale se bucura de incredere deplina din partea guvernului maghiar, care s’a grabit sa-l numeasca comite suprem (prefect) la Lugoj, unde a fost primit cu entusiasm, explicabil nu numai din partea populatiunei romanesti de bastina, ci si din a celei germane (svabesti) si din a celei maghiare – bucuroase si acestea din urma ca deceniul urgisitului absolutism austriac a trecut in domeniul istoriei cedand locul noilor incercari de ordin constitutional. La 20 lanuarie 1861 a publicat Emanuil Gozsdu un manifest catre populatia judetului Caras vestind ca cea dintai problema de resolvat este sa puna din nou in curs vieata constitutionala, intrerupta timp de 12 ani. Una dintre garantiile principale pentru vechia constitutie ungara fiind organizatiunea autonoma a comitatelor, el promitea o atentiune deosebita Romanilor capabili sa intre in functiuni la comitat si asigura pe toti ca in persoana lui vor gasi un partinitor pentiu orice idee buna, justa si utila, fiind hotarit sa apere dreptatea si lega-litatea, sa asculte si sa sprijineasca pe cei necajiti. Un raport publicat in ziarul PestiNaplo (5. Febr. 1861) arata ce discutiuni s’au ivit intre Lugojeni in preajma instalarii noului prefect. S’a pus anume chestiunea, cine si in care limba sa-l salute intai: un reprezentant al Romanilor sau al Ungurilor? S’a ajuns la intelegerea ca limba maghiara are intaietate numai unde ii revine rolul de limba a tarii; altfel trebue sa cedeze pasul fata de limba romaneasca, aceasta fiind limba majoritatii locuitorilor din comitat. Urmarea a fost ca, ajungand la granita comitatului Caras, Emanuil Gozsdu trebuia salutat intai romaneste; in numele orasului Lugoj primarul l-a salutat in limba germana, iar la prefcctura, in casa comi-tatului, Andrei Kiss i-a adresat cuvantul de bun sosit in limba maghiara, dupa care a urmat apoi cuvantul lui loan Faur in limba romana.

Seara a fost condus cu torte, muzica si alte discursuri in limba romana, germana si maghiara, la care a raspuns Emanuil Gozsdu romaneste povestind o legenda despre doi gemeni impodobiti de maica lor cu acelasi semn ca sa nu se poata sti mai tarziu, care a fost cel dintai nascut. Acesti gemeni ar fi poporul roman si poporul maghiar, cata vreme mama este patria, care ar fi sa imbie drepturi. deopotriva si unuia si altuia. Raportul termina constatand ca Emanuil Gozsdu a cucerit cu totul inima cetatenilor din Caras trezind puternica speranta ca va fi in stare sa raspunda in masura deplina misiunii sale, care nu era nicidecum usoara.

La 27 si 28 Februarie a prezidat prefectul Emanuil Gozsdu o impunatoare «adunare comitatensa» in care se intrunisera 400 membri, in majoritate covarsitoare Romani (250 insi fata de 150 minoritari unguri, svabi si sarbi). Ar fi gresit sa se creada ca opinia publica romana ar fi ramas multamita de acest rezultat. Dimpotriva Gazeta Transilvaniei publica (in nr. 21 din anul 1861) corespondenta unui «abonat din Moldo-Romania» care intreba din Bucuresti la 4 Martie 1861: «cum s’a putut ca intr’un district cu 300.000 Romani si pana la 20.000 de Germani, Maghiari, Sarbi, Evrei sa figureze in contingentul de 400 membri, sa se strecoare 150 straini si numai 200 Romani?… Asta va sa zica proportiune, egalitate, echitate? Am avut ocaziune d’a cunoaste sentimentele nationale si convictiunile politice ale savantului barbat, ce este mandatarul potestatii publice, credeam a-i cunoaste fermitatea caracterului sau si asteptam ca d. Gozsdu in noua sa misiune sa se ridice peste verice pasiuni. In loc de aceasta insa, in loc de independenta, l-am vazut cu tristeta pledand cu atata predilectiune cauza maghiara in centrul Romanilor sai, in desavantajul lor. Si aceasta pentru a satisface ambitiunile unei mici fractiuni de neomaghiari din casta privilegiata…».

In raspunsul sau, trimis din Pesta la 9 Aprilie 1861 si publicat in Foaia pentru minte (nr. 18, pp. 143-146) Emanuil Gozsdu rectifica datele statistice aratand ca in comitatul Carasului nu sunt 300.000 Romani, ci 200.654 fata de 29.591 (nu 20.000) neromani, iar in comitet au intrat 250 (nu 200) Romani. Dar la alcatuirea acestui comitet, in afara de numarul locuitorilor din comitatul Caras, a trebuit sa se mai tina sama si de alte imprejurari ca: posesiunea, inteligenta si industria… fara privire la religie, clasa si nastere. El se simte mandru ca, nefiind nobil nascut, n’a fost despartit prin vreun privilegiu de corpul natiunii sale. . . si spera ca crescand «cu incetisorul» va aduce Dumnezeu si aceea «etate de barbatie, cand vom fi in stare a ne folosi de toate drepturile noastre. Dumnezeu inca n’a aflat de bine sa creeze lumea intr’o zi… Sa fim prudenti fratilor… Sa nu uitam sentinta celui mai mare Maghiar, a contelui Szechenyi, care zice: «A magyaral szore menteben nyulat lehet fogatni» (Cu Ungurul poti prinde iepuri, dandu-te dupa par). Sa mai zic inca una si cea din urma: eu sunt asediat pe varful turnului, toate furtunile si fulgerile ma ajung mai de graba decat pe cei ce se roaga in hiserica; voi si suferi viscolele elementelor; insa ma ierte ori si cine ca, daca sunt pe turn, nu pot fi totdeauna si pragul bisericii, pe care poate calca tot insul. Asteptati, fratilor, pana dupa dieta, si atunci judecati pe Gozsdu».

Adunarea a ales ca vicecomite I pe Romanul Ioan Faur, ca vicecomite II pe Ungurul Adalbert Szende si a decis ca limba oficiala, in contact cu guvernul si cu celelalte comitate, sa fie cea ungureasca, iar in chestiunile interne, in contact cu comu -nele: cea romaneasca. Emanuil Gozsdu a ramas timp prea scurt la carma comitatului, din care pricina nu a putut duce la indeplinire proiectul pentru infiintarea unui liceu roman in Lugoj. In acest scop el daruise 2000 fl. S’au mai facut si alte donatiuni in suma de 18.000 fl. O cerere a lui Emanuil Gozsdu pentru ajutor dela guvernul Ungariei, a ramas lipsita de orice rezultat. Francisc Deak il sfatuia sa faca apel la toate comitatele din tara, Subprefectul Ioan Faur staruind ca liceul proiectat sa aiba caracter national-ortodox, canonicul Mihail Nagy impreuna cu toti donatorii greco-catolici si-au revocat donatiunile facute si s’au retras din comitetul incredintat cu elaborarea regulamentului.

In dieta ungara dela Pesta ca membru de drept al Casei magnatilor (Senat) a rostit Emanuil Gozsdu la 19 Innie 1861 un discurs politic cu adanc rasunet, prelungit in toate cercurile romanesti si unguresti. Pentru discursul acesta se pregatise temeinic, cerand informatii de la Gheorghe Baritiu, de la Al. Sterca Sulutiu si de la Andrei Saguna, care nu a intarziat a-i raspunde printr-un memoriu intreg (4 Iuinie 1861). Discursul incepea cu atacuri curagioase impotriva tendintelor centraliste ale politicii vieneze, care in loc de a fi creat o Austrie unitara, nu a izbutit sa creeze decat o Austrie foarte precara. Jocul de cuvinte era si mai cu efect in originalul maghiar: «egyseges Austria helyett egy nagyon ketseges Austriat letesitettek».

Sfetnicii Curtii din Viena au dus in ratacire pe tanarul monarh Francisc losif I, fara sa-si fi dat seama ca pentru ruina Monarhiei austriace era suficient sa stea popoarele Ungariei cu mainile in san, sa nu faca nimic in interesul ei. Ar trebui deci sa i se spuna Imparatului ca a fost indus in eroare si sa i se dea asigurari ca Ungaria il va salva din nou si cu orice pret, numai cu pretul independentei, integritatii si constitutiei sale – nu!… Probabil dieta aceasta va fi disolvata, fiindca socoteste drept crima nerespectarea legilor din 1848. Nu va fi insa iertat sa se imprastie membrii dietei fara a spune sincer, ce s’i cum cred ei despre natiunile surori, caci altfel intriga politica, in veci iscoditoare, si-ar pune din nou in lucrare opera inferala, care a facut sa curga siroaie sangele fratilor. Dar sa nu spuna generalitati, cari nu mai pot linisti pe nimeni, dupa ce increderea a fost sdruncinata. Trebue sa dispara dintre popoare prapastia, in care s’ar putea furisa din nou intriga. Daca ele vor fi impacate, poate fi disolvata dieta. In cele din urma legalitatea va mvinge asupra ilegalitatii; Dumnezeul dreptatii nu va intarzia mult. Croatia, Transilvania – cu toate ca au istorie comuna, – lipsesc din dieta ungara; sa fie invitate; daca vin, vor fi asteptate cu bratele deschise, daca nu vor sa vina, nu pot fi’ silite; cel putin vor fi cunoscute pricinile abtinerii si se va cauta inlaturarea lor implinind tot ce nu ar primejdui patria comuna.

Stiind ca dela el se asteapta un cuvant de lamurire asupra motivelor cari impiedeca natiunea romana din Transilvania sa se uneasca cu Ungaria, Emanuil Gozsdu tinu sa-si implineasca o datorie de constiinta aratand urmatoarele pricini cari indemnau, dupa opinia lui, pe Romani sa nu doreasca unirea cu Ungaria:

1. Romanii sunt nemultumiti, fiindca dieta din Cluj a decis la 1848 fara ei aceasta unire.

2. Prin legile transilvane din 1848 ei nu au fost ridicati la rangul unei natiuni politice.

3. Prin legile transilvane din 1848 graniterilor secui li s’au lasat armele, fara a se fi facut vreo amintire si de graniterii romani.

4. In textul legilor ungare din 1848, art. 7 se vorbeste despre nemsetegyseg (unitate de neam) in cazul unirii Transilvaniei cu Ungaria; aci vad Romanii din Transilvania tendinta desnationalizarii; libertatea nationala Romanii o pretuesc mai presus de cea personala, pe care nu o considera ca o garantie suficienta pentru vieata nationala.

5. Prin legile transilvane dm 1848 situatia Romanilor nu s’a schimbat, caci Aprobatele si Diploma Leopoldina nu au fost desfiintate.

6. Legea electorala transilvana din 1848, spre deosebire de cea ungara, prevede censul de 8 fiorini.

7. Art. 4 al legii ungare VII din 1848 a ramas neexecutat; comisiunea regnicolara de unificare, intre 28 membri nu, avea decat 3 Romani; ea nu a prezentat niciun proiect de unificare.

De aceea unirea cu Ungaria – Romanii o considera ca un lucru fortat.

Un mare pacat al legislatiunii transilvane a fost acela de a fi condamnat la robie de 400 de ani un popor viguros ca cel romanesc. «Cat ar fi progresat Transilvania, aceasta mica Sparta, daca ar fi avut atatia cetateni liberi, cati iloti a avut? – se intreba cu drept cuvant Emanuil Gozsdu. Hotaririle luate de Romanii transilvani in Adunarea Nationala de pe Campia Libertatii, nu le crede investite cu putere de lege, dar stie ca au o mare valoare morala si nu pot fi ignorate. Nu le crede insa periculoase pentru unitatea Ungariei. De altfel marimea unei tari nu o asigura teritoriul geografic, ci cucerirea inimilor. Unirea sufleteasca a popoarelor e forta, in fata careia se inchina tronurile puterilor absolute de odinioara.

Romanii nu cer decat ceea ce li se cuvine si la ceea ce ii indreptateste: instinctul propriei conservari, legea firii si principiul egalitatii. Ei nu au – dupa opinia de circumstanta a cuvantatorului din Casa magnatilor – dorinte separatiste, patria se incepe pentru ei dincolo de Laita si se termina la Tunu-Rosu. Emanuil Gozsdu tinea sa asigure «nobila natiune maghiara» ca nu ar fi niciun Roman cu scaun la cap, lipsit de convingerea ca Romanii si Ungurii impreuna vor avea un viitor glorios, iar unii contra altora vor ajunge la peire sigura. Amandoua popoarele fiind amemntate de panslavism, trebue sa se ajute si stimeze reciproc. Atunci Dumnezeul popoarelor le va binecuvanta. Emanuil Gozsdu tinea sa-si asigure auditoriul ca natiunea romana la bine si la rau, la fericire si la nefericire va fi solidara cu Ungaria. Primind proiectul de raspuns la mesaj, staruia totusi ca pentru impacarea popoarelor nemaghiare sa se pregateasca un proiect de lege, din cuprinsul caruia in caz de disolvare a dietei sa poata vedea, fratii «de alte buze» ce ar fi facut dieta Ungariei pentru ei, daca nu i s’ar fi luat putinta sa faca…

Impresia produsa in societatea ungureasca a fost deosebit de puternica. Dupa cum aflam dintr’un raport scris in Pesta, chiar a doua zi dupa rostirea discursului, de tanarul jurist Partenie Cosma: «Sensatiunea si surprinderea… nu se poate descrie; celor mai multi ascultatori se parea ca le scoti dintii, asa miscari faceau cand auziau adevarul; iar episcopul catolic Haynald n’avea stare si alinare. Astazi n’auzi alta prin cafenele decat: nu am fi asteptat aceasta dela Gozsdu (ezt nem vartunk volna G-tol); obiectul discutiei e pretutindeni Gozsdu». (Tel. Rom.).

Daca opinia publica maghiara nu a putut sa ramana prea placut impresionata de acest discurs politic al lui Emanuil Gozsdu, in schimb din cercurile romanesti primea oratorul numeroase felicitari. Vom aminti dintre ele numai pe aceea trimisa din partea Reuninnei femeilor romane din Brasov felicitandu-l pentru «devotamentul eroic prin care s’a distins (cu ocaziunea apararii cauzei nationale) in sedinta Casei Magnatilor, luptand unul contra sutelor, aparand drepturile si onoarea nationala in auzul Europei, spargand o cale neurmata pana atunci de Romani din zilele Corvinilor, Mailatilor si Nadasdilor, pe cand si aceia fusesera Romani). «Ca semn de rasplata pentru o virtute civila eminenta si pentru merite extraordinare in intelesul antic», Brasovenele ii oferisera o cununa de lauri. Emanuil Gozsdu le raspundea cu modestie ca meritele lui sunt putine, dar se va stradui sa fie vrednic de cununa oferita; a implinit 60 de ani muncind pentru patrie si pentru natiunea romana; pe care le iubeste nemarginit, trimite Reuniunii suma de 100 florini, inscriindu-se printre membrii ei si multumeste pentru buna ingrijire, de care a stiut sa impartaseasca orfanele din revolutia anilor 1848-1849 «astfel de femei si mame romane in secolul nostru inca vor naste Grachi, Coriolani si Horatii… ».

Discursul acesta din Casa Magnatilor a ramas punctul culminant in cariera politica alui Emanuil Gozsdu, care avand ocazie si mai tarziu sa ia cuvantul in Adunarea Deputatilor, ca reprezentant al cercului Tinca (1865-1868) a fost ascultat totdeauna cu deosebit interes si apreciat pentru tactul si moderatiunea cuvantarilor sale, dar nu a mai izbutit sa produca efect asa de insemnat ca cel din 1861. Retras din vieata politica militanta, a fost numit septemvir la Curie (consilier la Curtea de Casatie) in 1869.

VIII

Din vieata lui familiara este de relevat faptul ca dupa moartea celei dintai sotii Anastasia nascuta Pometa, o femeie inteligenta si generoasa, cu care a vietuit in cea mai deplina armonie 31 de ani (1832-1863), s’a insurat a doua oara cu Melania, fiica directorului de banca Ignatiu Dumcia. Despre acest eveniment familiar a publicat ziarul «Concordia» din Pesta in numarul dela 3/15 August 1863 notita urmatoare «Ilustritatea Sa. D. Emanuil Gozsdu fostul comite suprem al Carasului, a incredintat zilele acestea pre d-soara Melania Dumcia, fiica cea mai tanara a d-lui Ign. Dumcia, director la banca filiala a Institutului Ipotecar (Kreditanstalt) din Pesta. Mireasa e in floarea varstei (de 22 ani) si frumoasa. Familia e romana de origine macedonica. Laudata mireasa pune toata silinta sa invete limba romana, spre a putea fi demna urmatoare a matroanei repausate. Fie, ca dorul ce au condus pre Domnul Em. Gozsdu… la acest pas, adeca dorul de-a se vedea regenerat intr’un mostenitor, sa i se implineasca spre folosul natiunii romane» (Concordia, nr. 66 din 1863).

Dorinta aceasta i-a ramas insa neimplinita. O fetita, Maria -Cornelia nascuta din intaia casatorie, n’a trait decat un an iar tanara sotie a doua, Melania nu a avut norocul sa-i dea nici ea vreun mostenitor. Dupa moartea lui Emanuil Gozsdu, tanara vaduva Melania s’a maritat a doua oara devenind sotia marelui proprietar losif Nemeshegyi. Reprezentanta Fundatiunii Gojdu i-a lichidat, in sensul dispozitiei testamentare suma de 60.000 fl.ca excontentare si, la sfatul lui loan Puscariu, a facut tot posibilul sa evite orice proces cu ea deoarece in testament se cuprindea si conditia periculoasa ca in caz de proces, judecatoria sa decida totdeauna in favoarea vaduvei, conditie socotita ca un punct vulnerabil, ca un «calcaiu al lui Achilles» in textul importantului testament.

Astfel prisosul dragostei romanesti si crestinesti din inima milostiva a lui Emanuil Gozsdu, neputand fi impartasit propriilor sai copii, a inceput a se revarsa, in masura tot mai larga, asupra studentilor romani dela Universitatea din Budapesta – cei mai iubiti oaspeti in casa si la masa batranului «septemvir» pana la moartea lui, intamplata la mceputul lui Februarie 1870.

Cand, cu prilejul unei zile onomastice, reprezentantul studentimii facandu-i urari intr’un toast rostit la cina in casa lui Emanuil Gozsdu, a exprimat speranta ca el «isi va eterniza numele intre Romani», ilustrul batran – scrie raportul ziarului Concordia – sub impresiunea acestor cuvinte, ce se vazusera a-i fi preocupat toata fiinta, miscat de sentimente, cu vocea-i sonora raspunse: Ca fiu credincios al bisericii mele laud Dumnezeirea, caci m’a crescut Roman; iubirea ce am catre natiunea mea neincetat ma imboldeste a starui in fapta, ca inca si dupa moarte sa erump de sub gliile mormantului, spre a putea fi pururea in sanul natiunii mele ».

IX

Emanuil Gozsdu s’a tinut de cuvant. Prin cea mai insemnata opera a vietii sale, prin imparateasca darnicie si inteleptele prevederi, cuprinse in textul testamentului semnat in Pesta la 4 Noemvrie 1869 a izbutit sa-si asigure putinta de a vietui pururea in sanul natiunii romane, care va sti sa-i perpetueze amintirea si in viitor cu recunostinta nepieritoare.

Prin acest testament dispunea ca timp de 50 ani 2/3 din veniturile fundatiunii sa se capitalizeze sporindu-se «cu cametele cametelor», iar 1/3 sa se distribue «ca stipendii» (burse) studentilor romani ortodocsi «distinsi prin purtare buna si prin talente», dandu-se sume mai mari celor cari studiaza in tari straine urmand cursuri «de stiinte mai inalte». In a doua jumatate de secol se vor capitaliza 3/5 din veniturile anuale, iar 2/5 se vor imparti ca burse nu numai studentilor indicati mai sus, ci si «tinerilor cari voiesc a se califica pentru cariera artistica, preoteasca si invatatoreasca». In a treia jumatate de secol sa se capitalizeze 50 % din venituri, iar din 50 % «sa se ajute dupa principiile de mai sus mai multi tineri studenti, insa atunci sa se remunereze din venit si preoti si invatatori saraci cu insusiri eminente, familie numeroasa si imbatraniti. In sfarsit in a patra jumatate de veac sa inceteze «capitalizarea ulterioara», formandu-se un fond de rezerva din 1/10 a venitului anual, iar restul «sa se intrebuinteze, pe langa sus expusele ajutorari, pentru orice alte scopuri religioase ale Romanilor de religiunea ortodoxa -rasariteana, dupa buna chibzuire a majoritatii Reprezentantei, avand in vedere prosperitatea si inflorirea Patriei comune, a bisericii rasaritene ortodoxe si a Natiunei romane».

Prin aceste dispozitiuni testamentare, executate cu deosebita ingrijire de catre mentionata Reprezentanta fundationala, a reusit geniul mecenatelui Emanuil Gozsdu sa se ridice neincetat «de sub gliile mormantului» din cimitirul Kerepesi din capitala Ungariei, ca sa poata trai vesnic in sanul natiunii romane» potrivit cu ultima sa dorinta.

Fundatiunea lui Emanuil Gozsdu a avut doua epoce de crisa primejdioasa:

Intaiade ordin intern, despre care da informatiuni amanuntite loan Puscariu in prea interesantele sale Notite despre intamplarile contemporane (Sibiu 1913, pp. 163-170) aratand ca Sarbii si Unitii indemnau pe tanara vaduva, Melania, remaritata curand cu marele proprietar losif Nemeshegyi, sa atace testamentul. Daca s’ar fi facut proces, era mai mult decat motivata teama ca testamentul urma sa fie anulat, intrucat chiar in textul lui era punctul atat de vulnerabil in cuprinsul caruia insusi Emanuil Gozsdu a tinut sa exprime dorinta sa decida judecatoria totdeauna in favoarea vaduvei, de cateori s’ar ivi vreo pricina in cursul executarii dispozitiilor sale. Dar mai era un punct si mai primejdios, in care Emanuil Gozsdu exprimand aproape fara inconjur presimtirea despre o eventuala disparitie a «Statului unitar national maghiar» creat prin hibridul dualism austro-ungar dela 1867 prevazuse pentru cazul acesta o deplina autonomie a natiunii romane, al carei organ de conducere urma sa-si insuseasca dreptul de a controla ge-stiunea Reprezentantei fundationale, drept care chiar prin dispositiile testamentare fusese rezervat guvernului din Budapesta. Probabil ca cei ce se gaseau in serviciul justitiei maghiare nu ar fi intarziat sa pronunte sentinta de anulare a unui astfel de testament, indata ce li s’ar fi oferit ocaziesa iain mai de aproape cercetare textul lui. Reprezentanta Fundatiunei Gozsdu a fost insa destul de prudenta sa faca tot ce i-a stat in putinta, spre a evita o astfel de ocazie.

A doua criza a fost de ordin politic extern si de o durata care s’a prelungit pana in clipa de fata. lata cateva din fazele ei principale:

Dupa incheierea razboiului mondial, averea Fundatiunii Gozsdu a ramas aproape in intregime pe teritoriul Ungariei. Reprezentanta neputand dispune de veniturile ei, acordarca zecilor si sutelor de burse studentesti nu a mai putut urma cu regularitatea anuala din trecut.

Reprezentanta a inceput imediat actiunea pentru afirmarea drepturilor Metropoliei ortodoxe romane din Transilvania asupra acestei averi. Intemeiata pe dispozitiunile precise ale Tratatului dela Trianon, (art. 249), care obligau Ungaria sa restitue proprietarilor legali fundatiunile de orice categorie, Metropolia a intervenit la Guvernul roman staruind sa se faca demersurile diplomatice necesare in acest scop.

Chestiunea nu era tocmai usor de resolvat, intrucat cei indreptatiti sa beneficieze de veniturile anuale ale acestei Fundatiuni – credinciosii Metropoliei transilvane – n’au avut norocul sa fie trecuti cu totii sub regim romanesc, ci o parte mai mica au ramas m Jugoslavia, iar alta in Ungaria si in fine una aproape disparenta in Cehoslovacia. In astfel de imprejurari – conform art. 256 din amintitul Tratat de pace – chestiunea urma sa fie resolvita prin intelegere intre guvernele tarilor respective.

La sfarsitul anului 1924 s’a incheiat intre Romania si Ungaria un acord provizoriu, m care se prevedea ca la pregatirea acordului definitiv sa se ceara si concursul guvernului jugoslav si cehoslovac. In baza acestui acord provizoriu Reprezentanta Fundatiunii Gozsdu a putut exercita un control direct – timp de trei ani – asupra averii si veniturilor anuale.

Pe langa toate staruintele desfasurate atat din partea Mitropoliei, cat si a Guvernului tarii a fost cu neputinta intrunirea reprezentantilor tarilor interesate spre a da chestiunii resolvirea definitiva.

Dupa conferinta dela Haga, chemata sa revizuiasca obligatiunile derivand din tratatele de pace, s’a ajuns la acordul semnat in Paris la 28 Aprilie 1930 intre Guvernul roman si ungar stipuland a se resolva chestiunea exclusiv intre aceste doua guverne. Dupa tratative purtate de reprezentantii Fundatiunii Gozsdu si ai Guvernului roman cu reprezentantii Guvernului ungar, timp de 7 ani, s’a putut incheia in sfarsit acordul definitiv la 27 Octomvire 1937, prin care intreaga avere a Fundatiunii precum si drepturile de libera dispozitiune asupra ei au fost asigurate pe seama Mitropoliei transilvane.

Acordul acesta a fost ratificat si urmeaza sa intre in vigoare. Guvemul ungar s’a angajat sa inlesneasca transferul veniturilor anuale de la Budapesta la Sibiu. Reprezentanta a consimtit sa cedeze o parte dm averea Fundatiunii pe seama Romanilor ortodocsi ramasi in cadrele actualului Stat ungar (punctul 3 din acordul dela 1937: considerand ca Fundatiunea Gozsdu a incetat sa mai existe ca fundatiune ungara si a devenit fundatiune romana, iar de alta parte considerand nevoile culturale ale Romanilor ortodocsi ramasi in Ungaria, s’a convenit ca pe seama acestora din urma sa se infiinteze din o parte a averii fundationale o fundatiune de burse si studii a Romanilor din Ungaria…).

Veniturile pe ultimii 20 de ani s’au constituit depozit la o mare banca budapestana (Pesti Elso Hazai Takarekpenztar). Acest depozit, fiind parte constitutiva din averea fundatiunii, e firesc sa treaca in proprietatea Mitropoliei.

Fundatiunea Gozsdu inainte de razboiu devenise una dintre cele mai mari fundatiuni de drept privat din fosta Monarhie Austro-Ungara. Inflatiunea postbelica i-a depreciat in mare parte valorile mobiliare; cu toate acestea averea ramasa, constand in deosebi din valori imobiliare (un corp de 8 mari cladiri m centrul Budapestei) formeaza si astazi o masa destul de considerabila. Dupa bilantul din primavara anului 1918 averea se urcase atunci la aproximativ 1 miliard Lei in valuta de azi.

X

Mai mult decat valoarea materiala a acestei Fundatiuni, menirea ei spirituala si imensul capital moral acumulat timp de peste o jumatate de veac, impunea Mitropoliei Transilvane obligatia sa faca din partea sa tot ce i-a stat in putinta spre a salva cu orice pret darul bunului credincios Emanuil Gozsdu si din criza interna si din cea rezultata pe urma razboiului mondial.

A trecut deci Fundatiunea Gozsdu prin amandoua crizele amintite si nu mai poate fi departe clipa, in care veniturile ei anuale vor incepe a se revarsa din nou cu vechea imbelsugare asupra studentilor talentati si stradalnici, dar lipsiti in cea mai mare parte de suficiente mijloace materiale.

In ziua de 4 Noemvrie 1869, cu cateva saptamani inainte de moarte, semnand Emanuil Gozsdu actul istoric cu atat de fericite consecinte, in fata martorilor testamentari si-a exprimat dorinta de a se ridica din mormant peste 100 de ani sa vada, ce s’a ales de testamentul si de fundatiunea sa. Multamita chivernisirii exemplar de scrupuloase a fostilor si actualilor membri ai Representantei fundationale, in grija carora e incredintat acest important izvor de binefaceri crestinesti, multamita apoi sfaturilor de conciliatiune ale fostului membru al Academiei Romane loan Puscariu, precum si interventiunilor actualului membru onorar, colegul nostru Ioan I. Lapedatu, care a dus la bun sfarsit actiunea pentru revendicarea acestei Fundatiuni pe seama Mitropoliei transilvane, nu pare lipsita de temeiu nadejdea ca de ar fi sa se indeplineasca, peste randuiala firii, dorinta exprimata din partea generosului ctitor, el ar putea sa ramana deplin impacat cu felul cum i s’au executat dispozitiile testamentare si ar gasi probabil cuvinte de lauda pentru toti cei ce au ostenit in cursul timpului grijind ca Fundatiunea lui sa fie salvata si sa sporeasca necontenit ca mana de faina si ca untul de lemn al femeii credincioase din Sarepta Sidonului.

Pentru aceasta toti cei ce au fost impartasiti de burse din veniturile Fundatiunii Gozsdu precum si toti pretuitorii sinceri ai darurilor inchinate ca prinos de jertfelnicie la altarul culturii romane, – vor perpetua numele generosului ctitor si al credinciosilor chivernisitori cu vie recunostinta din generatie in generatie.

inapoi la titluri

200 de ani de la nasterea lui Emanuil Gojdu

inapoi la titluri

Situatia actuala a Fundatiei Gojdu

inapoi la titluri

Victor Jinga despre Emanuil Gojdu ca „personalitate controversată” a neamului românesc

inapoi la titluri