Fragmente din discursul funebral pronuntat de Simion Botizanu la inmormantarea lui Emanuil Gojdu, in 5 februarie 1870 “Doamnelor si Domnilor! Bine ati facut ca ati venit sa petrecem la locul repausului etern, umbra unui suflet nobil. Bine ati facut ca n-ati intarziat a oferi fericitului Emanuel Gojdu tributul pietatii si al stimei din urma. Permiteti-mi, dara, sa va multumesc, in numele memoriei lui, pentru acest devotament, si sa va rog, sa nu va indoiti a mai consacra inca, acestei dureroase si solemne ocaziuni, cateva momente; ca inainte de a ne desparti de acest loc de jele, sa facem o modesta socoteala cu acela, ce se duce astazi dintre noi, se duce in alta lume, poate, mai ferice decat a noastra. Cine a fost Emanuel Gojdu? (. . .) Lumea l-a cunoscut ca pe unu om si crestin bun, cetatean loial, luminat si activ in toate momentele vietii sale. Ca cel mai distins si mai eminent advocat si jurist al timpului sau, el a fost aparator neobosit al dreptului si justitiei. Pe campul industriei inca isi are meritele sale incontestabile; caci era econom bun si om al progresului si civilizatiunei adevarate. Ca deputat in legislativul patriei si-a avut principiile, parerile si consideratiunile proprii, si condus de acestea, el s-a luptat, a facut ce a putut intre imprejurarile grele si vitrege, cu cari un reprezentant al natiunii romane avea si are inca d-a se certa. Cine a fost si ce a facut prefectul Emanuil Gojdu? (…) Cine nu-si aduce aminte de vocea energica, ce rasuna, atunci, de la inaltimea tribunei, cu un accent detunator, contra acelora ce si-au permis a insulta pe nefericita Transilvanie, pe poporul roman si suvenirele lui mari si sacre? “Infandum regina jubes renovare dolorem” zicea el catre acei ce au infipt, in decursul timpurilor nenumarate rane de moarte in corpul natiunei si patriei romane. (…) “Sarmana mea natiune!” suspina el, venerabilul batrin, varsand lacrimile ferbinti, in ultimele clipe ale peregrinajului sau pamantesc. “Sarmana mea natiune romaneasca! Cat de suferitorie mai esti! Cum te maltrata nedreptatea! Multe si grele sunt durerile tale! De ce nu pot, Doamne, sa mai am o viata pe acest pamant, sa o consacru natiunei mele, sa ajut a-i vindeca ranele seculare!” (…) Da, Gojdu plangea, cand, dupa multe si mari sperante ruinate, vazu, cum poporul roman e despoiat de toate cate le-a avut mai sacre: de terra, de limba si nationalitate, de toate conditiunile de conservare proprie. Pe acest popor martir ro-manul Emanuil Gojdu il deplangea de pe patul mortii. Asa mi-a spus un amic al meu, care a fost martorul scenei dureroase, cand Emanuil Gojdu s-a despartit de lumea noastra. (…) Da, Emanuil Gojdu inca va trai pana cand romanii vor fi romani intre Dunare, Tisa, Nistru si Carpati; va trai in memoria poporului roman, pe carele dansul 1-a iubit, cum numai un copil fraged poate iubi pe dulcea sa mama. Eterna sa fie memoria ta!” (Discursul a fost publicat in revista “Federatiunea”, Budapesta) |